Oraşul unui poet

E oraşul de leşuri şi oameni plin
Contemplând a nopţii cenuşie lună
Ascunzând în buzunare asfaltul fin
Ce-a căzut din a templelor taină

Rece-i apa ce la ceruri fără de zei urcă
Şi coboară şi mai rece şi se-aşterne pe copii
Pune în mişcare corzile chitării ce nu uită
Şi armura cavalerilor de mult pustii.

Peste podul regesc şi mult prea mare
Stau sălcii ce nu plâng,ele suspină
Dansează-n aşteptarea celui care
A pierdut caleaşca şi-ar fi trebuit să vină

A rămas el om cu griji nepământene
Sorbind mirosul îmbietor de vin cald
Simte cum îi trec prin albastrele lui vene
Lacrimi brumării ce din ochi nu cad

Un surâs vitreg al roşului cer înstelat
Ce varsă stele fără viaţă de-un alb acid
Cad şi se blochează-n oraşul dantelat
Şi cad mai departe-n al lor vis lucid

Târziu..doar un om ce doarme-n parc
Cu o sticlă goală,şoptind fine acorduri
Îşi aşează visele pe rând,ca într-un arc
Ca să moară în şase sute de amoruri

Dintr-o dată somnu-i stins de un dezastru
Zgomot rece al suflului unui alt zeu
Coboară alarmat pe-un cal mort,albastru
Şi trage după el un bob de cianură greu

Bătrânul se miră de zeu căci amarnic plânge
Dar Cerul trece liniştit,cade în apă
Râde acum bătrânul,la avuţie nu s-ar împinge
Căci de-acolo nimic nu te mai dezgroapă

Aşa bătrân cum e,fără casă şi sărac
Nu s-ar gândi doar la a cuvintelor mare avuţie
Când banu-i ochi chior de drac
Îşi stinge opera-n singura sa beţie

Pleacă privirea,lumea nu-l cunoaşte
El poet,picta împotriva sistemului mari cuvinte
Dar lumea de ceea ce i se cuvine-l dezmoşteneşte
Nu va mai fi niciodată ca înainte...