Oraşul unui poet

E oraşul de leşuri şi oameni plin
Contemplând a nopţii cenuşie lună
Ascunzând în buzunare asfaltul fin
Ce-a căzut din a templelor taină

Rece-i apa ce la ceruri fără de zei urcă
Şi coboară şi mai rece şi se-aşterne pe copii
Pune în mişcare corzile chitării ce nu uită
Şi armura cavalerilor de mult pustii.

Peste podul regesc şi mult prea mare
Stau sălcii ce nu plâng,ele suspină
Dansează-n aşteptarea celui care
A pierdut caleaşca şi-ar fi trebuit să vină

A rămas el om cu griji nepământene
Sorbind mirosul îmbietor de vin cald
Simte cum îi trec prin albastrele lui vene
Lacrimi brumării ce din ochi nu cad

Un surâs vitreg al roşului cer înstelat
Ce varsă stele fără viaţă de-un alb acid
Cad şi se blochează-n oraşul dantelat
Şi cad mai departe-n al lor vis lucid

Târziu..doar un om ce doarme-n parc
Cu o sticlă goală,şoptind fine acorduri
Îşi aşează visele pe rând,ca într-un arc
Ca să moară în şase sute de amoruri

Dintr-o dată somnu-i stins de un dezastru
Zgomot rece al suflului unui alt zeu
Coboară alarmat pe-un cal mort,albastru
Şi trage după el un bob de cianură greu

Bătrânul se miră de zeu căci amarnic plânge
Dar Cerul trece liniştit,cade în apă
Râde acum bătrânul,la avuţie nu s-ar împinge
Căci de-acolo nimic nu te mai dezgroapă

Aşa bătrân cum e,fără casă şi sărac
Nu s-ar gândi doar la a cuvintelor mare avuţie
Când banu-i ochi chior de drac
Îşi stinge opera-n singura sa beţie

Pleacă privirea,lumea nu-l cunoaşte
El poet,picta împotriva sistemului mari cuvinte
Dar lumea de ceea ce i se cuvine-l dezmoşteneşte
Nu va mai fi niciodată ca înainte...

Luceferi blânzi

Luceferi blânzi,luminaţi în noapte
Chipul păgân,umil vi-l arătaţi
Cântaţi-mi întunericul în şoapte
Dulcea noapte de acum să luminaţi

Temători din fire,dar cu suflet nepătat
Nu fugiţi de orice licăire,stele din apus

Stingeţi-vă doar de-i Soarele neînfricat
Căci el e veşnic,imposibil de răpus.

Dansaţi-vă dorinţa şi eterna efemeritate
Constelaţile să vă fie dans ocult în cer
Pas cu pas de l-aţi parcurge în a stelelor cetate
Acolo unde visele se pierd şi pier

Secretele zeilor către muritori nu le arătaţi
Viitorul lor e menit a sta întunecat
Iar voi,Luceferi,străluciţi ca să cântaţi
Când se lasă noaptea,pe cerul înstelat

Infern

Priveşte-mă cum mă sting,

E ultima suflare..

Cu ultimele puteri odată să mai strig,

Să ţip cât pot de tare.

Vezi tu..suntem la fel noi doi

Doar cruda soartă ne desparte

Nu-i adăpost când în suflet e război

Asta a fost scris în a vieţii carte

Priveşte-mă acum,mă vezi?

Până şi lacrimile mi-au fost luate

Mi-e teama că n-o să ma crezi,

Mi-e teamă de locul inimilor moarte.

Închide ochii,lasă-ţi capul pe spate

Vreau să ţes cu aur un nou vis

Vreau să-ţi arat că nu-i teamă-n noapte

E doar întunericul ce duce spre abis

E un drum presărat cu stele,

Cu stropi roşii peste trupul zdrobit

Lăsat in urmă de vraci şi iele,

Ce nu va vedea al tău răsărit

Nu deschide ochii încă,e prea cald

Te duc spre veşnicele focuri

Unde  toate visele ard,

Ale războinicilor prăfuite locuri.

Opreşte-te,ascultă,e  un sunet de vioară

Flăcările-ngheaţă,e atât de rece,

Dacă asculţi auzi şi o chitară

Şi voci ce-ţi dau fiori,vreo zece.

Bun venit,bun venit!

După un atât de lung drum

În sfârşit am sosit

În lumea sufletelor făcute scrum.

Zâmbeşte,poate-i ultimul surâs

Aici e casa ta,nu pământul tau

E real,e durere,nu e vis

Ai grijă să nu cazi in hău.

Aici te las,rămâi cu bine

Eu plec spre pământul generos

Dupa un alt suflet ca tine

Rece,întunecat si păcătos.

Nebuni de lume

Poate e obsesie,bolnavă nebunie,

Să simţi că lumea cu ură te priveşte

Eşti urmărit de trecut ca de-o stafie

Priveşte-o cu cu ură să vezi cum se topeşte.

E un gol imens in astă lume

Pe margine stau ai ei nebuni

Ce stau c-o sticlă de rom si scriu rime

Stăpâni ai nimicului,ai nimicului stăpâni.

Stau jos pe-o sută de sicrie,

Nu spun multe,nu mulţi ar asculta

Dar in starea lor de nebunie

Zic mai mult decât lumea ar suporta

Unul aşteaptă sfârşitul lumii ăsteia

Bea de zor si lumea o rescrie

Va fi prea beat să poată pleca

Atunci când timpul o să vie

Geniu sau nebun,e uitat in trei zile

Vrei să vorbeşti şi la tăcere eşti redus

Nu te pregăteşte nimeni pentru supravieţuire

Scopul e să rămâi in viaţă până la apus.

Dar oamenii-s făcuţi din praf de stele

Niciun zeu pentru noi nu a murit

Din stele ne-am născut,murim cu ele

Noi,defapt,creăm un infinit

Chip de om in trup de zeu

    E seară.Pe străzile inguste ale oraşului bântuie un miros apăsător,dezgustător.Nu e nimeni şi tot ce se aude in depărtare sunt paşii lui greoi,ce se târăsc pe asfaltul rece si ud.Un bătrânel simpatic doar,in haine negre,elegante.Merge incet,parcă nicăieri.Unde este el,viaţă nu-i.Florile pălesc,câinii incep să latre pâna la absurd.Dacă stai sa il ascuţi,iţi râde pe sub barbă-.Duce cu el un geamantan mare,negru,prăfuit.Tu,omule,să nu-l deschizi,căci inauntru e minciuna,lăcomia,deznădejdea.Nici in buzunare să nu-l cauţi,acolo este supărarea,iar ascunsă bine-n pălărie,doarme crima.De-auzi de el,lasă-l să treacă,el nu te va-ntreba de vrei ceva,dar miroase mişelia,slăbiciunea ori prostia şi-ţi va râde-n faţă când sufletul ai să i-l dai.De-l vezi,salută-l aşa cum se cuvine,om a fost odată,inger la-nceputuri.Treci cu inima-mpăcată,te va saluta şi el,apoi va merge mai departe,liniştit si lacom...