Ne-am mutat pe :   http://scrisori-netrimise.blogspot.ro/   !

Sufletul si marea

E seară.Pe străzile inguste ale oraşului bântuie un miros apăsător.Nu e nimeni şi tot ce se aude in depărtare sunt paşii lui greoi,ce se târăsc pe asfaltul rece si ud.Un bătrânel simpatic doar,in haine negre,elegante.Merge incet,parcă nicăieri.Unde este el,viaţă nu-i.Florile pălesc,câinii se adună-n casă,agitaţi.Dacă stai sa il ascuţi,iţi râde sadic pe sub sprancenele-i sure si groase.

La birtul de la colţ lumea e multă,dar parcă n-ar fi nimeni. Doar uşa veche din lemn de cireş face un zgomot ce pare că ar tăia din liniştea băuturii,scârţâie asemenea unei corzi rupte de vioară,ce ar mai încerca să ducă la bun sfârşit o baladă. Bătrânul intră încet şi nimeni nu-l ia în seamă,exact ca pe un prieten vechi ,pe care nu mai trebuie să îl saluţi,ştii că se va aşeza la masa ta. Cu aceeaşi greutate se plimbă printre oamenii nepasatori şi-şi indreapta pasii catre masa de lângă geam,unde şedea un bărbat fără vârstă, abătut,cu privirea în paharul de whiskey.

-       Ce bei tinere? Întreabă moşul,gâfâind.

-       Ce beau ? Aş bea cafea,zise amărât bărbatul,împingând paharul cu alcool ceva mai încolo,ruşinat.

-       Cafea,zici..Nietzsche nu ţi-a spus să nu bei cafea? Întunecă mintea,fiule.

-       Mi-a spus,bătrâne..mi-a spus.

Liniştea era ameţitoare după ce discuţia încetă.Ceasul mai bătea uneori ora doişpe,dar timpul nu intrase-n birt,aşa că zilele ce treceau afară erau doar un alt rând de băutură.

-Ce-ai acolo? Întrebase iar bătrânul ,îndreptând degetul spre buzunarul peticit al prietenului.

- Un răvaş,o urmă de iubire cred,un alt demon. Zicând acestea ,scoase într-adevăr un petic şifonat şi murdar de hârtie. Îl deschise-n faţa bătrânului şi îi şopti ,citind ce scria :” Căci marea e a noastra,La fel cum sufletu-mi e al tău”.

- Marea,fiule..marea o poţi cuprinde.

-Dar sufletul?

Bătrânul ezită  o clipă,apoi îi răspunse încet,gânditor:

-Nu. E imensă marea,dar poţi să îţi acorzi câtva timp să o descoperi. Te scufunzi,stai pe mal şi priveşti apusul,simţi nispul sub tălpile tale şi îi sorbi cu lăcomie parfumul ce-i aievea . Marea o s-o poţi iubi. Sufletul,în schimb...poţi să i-l iei cuiva,la fel cum tu ai să mi-l dai pentru câţiva arginţi şi o nevastă,dar eu nu am ce să fac cu el. Că e stricat sau că e cel mai pur,eu nu pot decât să îi dau drumul,să-l azvârl spre cer,să devină stea.

-Moşule,tare ciudat îmi eşti,suspină bărbatul,după care zâmbi spre el. Se ridică şi zise : Hai dă-mi nişte bani să plătesc ce am băut noi amândoi. Îţi dau sufletul meu să-l faci o stea,iar eu mă duc să cunosc marea.

simplu om

-Dar l-ai iubit ?

-Nu ştiu,e un amalgam de sentimente în capul meu.

-Şi unde spuneai că v-aţi întâlnit ,în oraş?

-Nu ,nici vorbă. Eu mă aflam pe marginea unei prăpastii .Eram faţă în faţă cu moartea şi ştii ce a fost ciudat ?Nu am simţit nimic. Nici teamă,nici nefericire. Voiam doar să scap.

- Ai sărit ?

- Nu, pur şi simplu ceilalţi m-au împins pas cu pas ,ultimul a fost al meu ,cel în care am păşit în neant .

- Şi cum v-aţi întâlnit dacă…

- Era acolo. Cu o secundă în urmă eram doar eu ,murind,apoi o mână s-a întins după a mea. Şi nu am ştiut ce să zic,dar nici el nu a zis nimic. Şi nicio emoţie nu puteam să zăresc pe chipul său. După asta,eram iar în siguranţă ,stând jos ,chiar lângă el.  Şi preţ de câteva ore am simţit că trăiesc din nou. Răceala de pe chip  a devenit un zâmbet de care deveneam dependentă .

Apoi a plecat.

Şi a lăsat un gol imens,exact cum era totul înainte să apară. Dar a plecat zâmbindu-mi ,iar eu am ştiut că toate astea au avut o însemnătate.

-Deci a fost un înger.

- Nu,a fost un simplu om.

Cel care m-a salvat.

 

 

eu plec.

Azi eu plec .

singură.

pune-mi în spate oameni,

dă-mi mie grija lor.

voi fi singură.

cântă-mi despre oraşe,

pictează străini frumoşi,

roagă-mă să rămân .

eu plec.

 singură.

eu nu sunt .

singurătatea este o alegere.

nu eşti singur atunci când n-ai prieteni,când n-ai ce citi sau când nu te simţi bine lângă cel iubit.

nu.

asta e pur şi simplu viaţă.

singur eşti când ai vrea să ieşi din tine însuţi,când duci după tine o umbră ce nu-i a ta.

dar este o alegere,la fel ca şi moartea.

în schimb, singurătatea nu este macabră.

singurătatea este iubire.

odată ce alegi să stai departe de cei dragi înseamnă că îi pui mai presus de tine.

că tu nu eşti în regulă.

eşti o epavă.

şi nu ai vrea să îi răneşti.

stând cu ei , prin simpla ta prezenţă, le oferi din întunericul tău.

fără să vrei.

şi greutatea asta e numai a ta. nu a lor.

Oraşul unui poet

E oraşul de leşuri şi oameni plin
Contemplând a nopţii cenuşie lună
Ascunzând în buzunare asfaltul fin
Ce-a căzut din a templelor taină

Rece-i apa ce la ceruri fără de zei urcă
Şi coboară şi mai rece şi se-aşterne pe copii
Pune în mişcare corzile chitării ce nu uită
Şi armura cavalerilor de mult pustii.

Peste podul regesc şi mult prea mare
Stau sălcii ce nu plâng,ele suspină
Dansează-n aşteptarea celui care
A pierdut caleaşca şi-ar fi trebuit să vină

A rămas el om cu griji nepământene
Sorbind mirosul îmbietor de vin cald
Simte cum îi trec prin albastrele lui vene
Lacrimi brumării ce din ochi nu cad

Un surâs vitreg al roşului cer înstelat
Ce varsă stele fără viaţă de-un alb acid
Cad şi se blochează-n oraşul dantelat
Şi cad mai departe-n al lor vis lucid

Târziu..doar un om ce doarme-n parc
Cu o sticlă goală,şoptind fine acorduri
Îşi aşează visele pe rând,ca într-un arc
Ca să moară în şase sute de amoruri

Dintr-o dată somnu-i stins de un dezastru
Zgomot rece al suflului unui alt zeu
Coboară alarmat pe-un cal mort,albastru
Şi trage după el un bob de cianură greu

Bătrânul se miră de zeu căci amarnic plânge
Dar Cerul trece liniştit,cade în apă
Râde acum bătrânul,la avuţie nu s-ar împinge
Căci de-acolo nimic nu te mai dezgroapă

Aşa bătrân cum e,fără casă şi sărac
Nu s-ar gândi doar la a cuvintelor mare avuţie
Când banu-i ochi chior de drac
Îşi stinge opera-n singura sa beţie

Pleacă privirea,lumea nu-l cunoaşte
El poet,picta împotriva sistemului mari cuvinte
Dar lumea de ceea ce i se cuvine-l dezmoşteneşte
Nu va mai fi niciodată ca înainte...

Luceferi blânzi

Luceferi blânzi,luminaţi în noapte
Chipul păgân,umil vi-l arătaţi
Cântaţi-mi întunericul în şoapte
Dulcea noapte de acum să luminaţi

Temători din fire,dar cu suflet nepătat
Nu fugiţi de orice licăire,stele din apus

Stingeţi-vă doar de-i Soarele neînfricat
Căci el e veşnic,imposibil de răpus.

Dansaţi-vă dorinţa şi eterna efemeritate
Constelaţile să vă fie dans ocult în cer
Pas cu pas de l-aţi parcurge în a stelelor cetate
Acolo unde visele se pierd şi pier

Secretele zeilor către muritori nu le arătaţi
Viitorul lor e menit a sta întunecat
Iar voi,Luceferi,străluciţi ca să cântaţi
Când se lasă noaptea,pe cerul înstelat